Home Personal La Mulți ani, bunica!

La Mulți ani, bunica!

written by Raluca March 5, 2016

Se spune că familia nu ţi-o alegi,  defilezi cu ce ai. Dacă ai avut şansa să te fi născut într-una normală şi frumoasă, eşti un norocos,  dacă e una fucked up, asta n-are cum să nu te influenţeze într-o mai mică sau mai mare măsură pentru tot restul vieţii. Da’ cu bunicii e altă treabă, dragostea aia pură şi necondiţionată de nimic,  răbdarea aproape bolnăvicioasă, lecţiile de viaţă, astea trebuie să le ai, măcar în copilărie, dacă nu toată viaţa. Bunicii sunt magici…

Am avut parte de două bunici de poveste. “Dragă” a plecat acum zece ani “o stradă mai încolo”, aşa-i plăcea să spună, că acolo era cimitirul. Cele mai nebune poveşti eu le-am auzit, cele mai fermecătoare momente ea mi le-a oferit, mi-a împrăştiat un fel de praf de stele peste copilarie. Avea tot felul de expresii și proverbe hilare, de care și acum îmi amintesc cu mama. “Dă-i nas lui Ivan că se suie pe divan”, “Dacă intri în cocină, te mănâncă porcii”, “Stăpânul zgărcit învață sluga hoață și mai era una cu viermele și rădăcina hreanului”.

Cealaltă bunică e un personaj, nume de cod Bunuca. E genul de bunică atomică, care a alergat toată viaţa, mai întâi învățătoare, apoi profesoară, apoi directoare, apoi scriitoare. Un om tare ambițios și un leader din toate puntele de vedere, care a format generaţii întregi de elevi şi care , acum, e frustrată că viaţa n-o mai ascultă, că nu mai are răbdare cu ea, că nu-i mai cere nimeni să țină discursuri patriotice sau să conceapă scrisori înălţătoare pentru tovarăşul.

IMG_2576

E o bunică atipică, nu face prajituri, ci dă lecţii de română, nu știe leacuri băbești, nu știe rugăciuni,  ci recită din Nicolae Labiş şi nu face gesturi mici, doar mari.

Avem o relaţie specială, o alta decât cea de drag firesc dintre o bunică şi nepoata ei. În facultate ne scriam sute de scrisori, le am şi acum pe toate ale ei acasă, n-a pierdut niciodată vreo emisiune, vreun jurnal , vreun promo cu mine, îmi vorbeşte tot timpul cu voce tare prin casă, eu o întreb dacă-i răspund înapoi şi-mi spune sec că n-are nevoie…

Astăzi împlineşte 84 de ani. Am vrut să-i fac o surpriză, dar acum doi ani i-am trimis un buchet mare de flori acasă şi s-a emoţionat atât de tare că a plâns vreo câteva ore. Tata m-a atenţionat să nu mai fac din astea că e bătrână…

Anul ăsta mi-am amintit ceva, că nu înţelegea cum nişte cărţi pot apărea pe internet şi se gândea că dacă i-ar fi apărut şi ei romanele într-o altă perioadă, ar fi putut s-o citească şi pe ea nu ştiu ce fostă elevă stabilită în străinătate. Nu pot să-i fac o ediţie online, dar mă gândesc că o va bucura scurtul fragment din capitolul “Şcoala de la Stână”, pe care i l-am transcris. Gata bunica, eşti pe internet!

La multi ani! Să-mi trăieşti, să fii sănătoasă şi… mulţumesc pentru tot!

IMG_8576

“Aşteptaseră oamenii din Bucura , în toamna aceea a anului 1947, un dascăl la şcoala lor, dar nu venise nimeni şi munciseră bieţii oameni să-şi construiască şcoala. Au ridicat-o din lemn de brad şi au tencuit-o cu nisip şi var urcat pe cai în desagi. Stăruia în lumina soarelui şcoala nouă, aşteptându-şi puii de ciobani, dar şcoala fără dascăl…e ca turma fără ciobani, spuneau ei.

Pe la prânzul cel bun, când ciobanii se întorceau spre casă, m-am luat şi eu după ei. Malul drept al Râului Mic era acoperit din loc în loc de mari grămezi de scânduri de brad de la joagărele ce lucrau pe malul apei. Mergeam tăcută în urma convoiului, nimeni nu observase prezenţa mea, iar când panta muntelui a apărut în faţa noastră, o ciobăniţă tânără s-a oprit, m-a privit cu un zâmbet senin şi m-a întrebat:
-La cine mergi dumneata, domnişoară, la noi în Bucura?
-La şcoală…la şcoală, răspunsesem eu încurcată, în timp ce-mi schimbam coşul de nuiele în cealaltă mână să mai răsuflu o clipă.
Ciobăniţa mi-a luat coşul şi l-a aşezat peste desagii ei, apoi l-a legat de şaua calului. Urca acum şi ea pe jos cu mine şi râdea de faptul că eu mă temeam de cal. Aflasem de la ea că şcoala e goală, aşa cum a rămas de la inaugurare, când jucase acolo tot satul. Era văduvă de război, o femeie simpatică, vorbăreaţă, m-a făcut să mai uit de ce o să găsesc când o să ajung la şcoală. Se însera şi începuse o ploaie măruntă, mocănească, o ploaie de toamnă târzie. Era, parcă, o solie a iernii.
-Asta e şcoala domnisoară, îmi zise femeia vizibil amuzată. Privind pe geamuri, mi-am dat seama că şcoala e o casă mare, nouă, dar goală, fără bănci, fără tablă, fără curte. M-am apropiat de grădina din vecinătatea şcolii şi am strigat spre cineva care venea spre mine bombănind.
-Nană, nană! fii bună, vino încoace! am strigat eu cu teamă.
-Ce-i? Cine-i? Doamne apără şi păzeşte! Cine eşti? Se auzi glasul femeii.
-Am venit la şcoala dumneavoastră…sunt învăţătoare aici, nană. Fii bună şi spune-mi…femeia m-a întrerupt grăbită:
-Apăi mă doamnă, să te duci jos la cumnatu-meu, Teodorescu! Auzişi? La el să te duci, că el s-a tot vânzolit pentru işcoala asta de mi-o pus-o mie aici în uşa casei…No, la el să te duci!
-Mărieee! Gheorgheee! Simioaneeee! Sui iute pană aici la mine! Auzişi măăă?
-No da’ ce-i mătuşă, ce-i baiul?
-Io, colea lângă şcoală e învăţătoriţa, du-o tată-tu că lui i-o trebuit işcoală…Că de când îi lumea şi pământul, aici n-or fost dea-helea…Auzişi, mă Simioane?
Simion a scuturat voiniceşte cojocul, s-a apropiat de mine şi mi-a zis autoritar “No hai!”

Teodorescu avea 12 copii, dintre care 2 erau căsătoriţi, la casele lor, iar ultimul era în scutece. Şase din copiii lui aveau să-mi devină elevi, chiar şi Gheorghe care avea 18 ani, adică era cu câteva luni mai mare decât mine. Am cinat cu familia Teodorescu în jurul mesei mici, întingând bucata de mămăligă în blidul cu brânză şi unt. După cină, femeia a luat o lumânare şi m-a poftit dincolo, în casa “faină”, unde urma să dorm eu. Păşeam în urma ei cu grijă pentru că pe jos erau troace cu lapte ce urma să fie smântânit şi-am pătruns cu greu printre ele până la patul în care mă aşezasem ca într-un imens cojoc, pentru că sub mine era cojoc, peste mine la fel şi în loc de pernă tot un cojoc. Intrasem îmbrăcată în patul acela mare, un pat din pielea oilor…

A doua zi am început cursurile cu ciobănaşii de 8, 9, 10, 13, 14, 18 ani, toţi erau în clasa Întâi, pentru că aici nu mai fusese niciodată şcoală, trăiau într-o beznă a neştiinţei şi totuşi, aveau în felul lor de a trăi, de a gândi, ceva din tăria muntelui. Nu se temeau de câini, de lupi, de întunericul nopţii, de singurătatea stânilor, nu se temeau de nimic.

Am încercat să-i înscriu pe şcolarii mei într-un caiet ce ţinea loc de catalog:
-Cum te cheamă?
-Ionuţ.
-Ionuţ şi mai cum?
-Nu ştiu!
Dădeau din umeri fără să ştie că mai poartă un nume. M-am gândit să trimit acasă câte un bilet, să-i rog pe părinţi să-mi scrie numele întreg al copilului lor, dar cui era să-i scriu dacaă nimeni nu ştia carte. M-am dus atunci, în fiecare zi, cu câte un elev acasă, deşi stăteau la câte 3-4 km depărtare de şcoală. Oamenii ăştia trăiau în condiţii greu de imaginat, aveau câte 300 de oi, vaci, păsări, porci, stupi, dar trăiau într-o mizerie de neimaginat. Bărbaţii purtau cioareci de lână pe care nu-i dădeau jos de toamna până vara. Femeile purtau rochii de lână cu care dormeau, cu care mergeau la grajd sau la stână. Spălau rar cu apa adusă de departe. Seara aprindeau o lampă şi torceau chiar şi numai la lumina lunii, în timp ce bărbaţii şi copiii sfărâmau cucuruzul.

Într-o zi, fata vecinei mele Floarea a bătut la uşa mea, nu i-am deschis şi am rugat-o să mă scuze că fac baie. Spălatul într-o troacă mare era acolo baia. Peste câteva zile, copila m-a întrebat:
-Domnişoară, ce-i aia baie?
-Baie? E spălatul pe tot corpul.
-Cum? Şi pe…acolo? Şi-a început să râdă ruşinată…
-Da Rafilo, peste tot!
Am fost de râsul lumii în casa nanei Floarea, când Rafila le-a spus că “domnişoara s-a spălat şi pe acolo”….

 

“Ninge peste amintiri”, Mărioara Lupulescu.

 

August 2014.

You may also like

Leave a Comment