Home Personal Să-i ia naiba pe oamenii fără simțul umorului

Să-i ia naiba pe oamenii fără simțul umorului

written by Raluca September 4, 2018

Eu- fără doar și poate- fac parte din categoria aia de oameni care simte nevoia să scrie doar când viața nu mai e așa de palpitantă. Tâmpită categorie. Și aș putea să scriu naibii oricând, la orice oră -doar idei, păreri, opinii și experiențe am-  păreri, chiar prea multe câteodată. Dar cred că prefer să soak in experiențele, decât să mă laud cu ele. Când, adult fiind, în viața ta se produce un cutremur al schimbărilor, pe toate planurile, pur și simplu toată atenția, concentrarea, gândurile, acțiunile și implicarea se orientează către ele și nu mai ai disponibilitatea aia firească de a le împărtăși. În plus, cu cât înaintezi în vărstă, devii tot mai discret și parcă preferi să ții pentru tine și familie cele mai valoroase și mai sfinte lucruri. Mai nou, parcă orice mi se pare prea intim ca să share.  Mă declar oficial vinovată că, în prezent, mă las acaparată de emoții mult mai tare decât de stilou, pardon de taste… Și asta, pentru că îmi place noul meu univers, pentru că vreau să trăiesc în prezent și să mă bucur de tot ce-mi oferă noutatea socială, profesională și personală. Mă rog, noutate… poate ar fi trebuit deja să mă obișnuiesc cu ea, să o numesc realitate și să o iau ca atare, dar pe alocuri încă mi se pare un vis și aștept să mă trezesc în Bucureștii Noi, să merg la televiziune, să iau ecleruri cu fistic de la French Revolution și apoi să mănânc cu fetele la Capriciosa.

Sigur că ideal ar fi să le îmbin pe amândouă, nu e mare lucru, nu e ca și cum aș scrie vreo teză de filozofie,  sunt atâția care o fac atât de armonios, dar uite că eu n-am chef. Îmi aduc aminte că cele mai bune texte ale mele -90% din ele sunt încă salvate, dar nepublicate- le-am scris în perioade nu tocmai fun din viața mea. Când s-a terminat brusc Superbingo Metropolis, mă apucase un avânt literar de parcă mă pregăteam de vreun cenaclu.  Pentru cine nu-și mai aduce aminte, firma organizatoare nu-și plătise taxele la stat, așa că ne-au închis într-o duminică fără nicio avertizare; eu aveam coc și rochie verde cu trenă, eram o prințesă înconjurată de mascați… Și era în plin sezon de primăvară, ceea ce însemna că trebuia să stau pe tușă până reușeam să mă reorientez profesional pentru grila de vară. Editam până la 4 dimineața toate tâmpeniile și mă trezeam cu idei de nebună- să scriu o piesă de teatru sau un roman despre nimic. Un șomer cu avânt.

La fel a fost și după vreo trei ani de știri, simțeam că mă plafonez, că nu reușesc să mai cresc niciunde de acolo, mă săturasem de evenimentele vieții, nu eram nici dornică de vreo schimbare profesională, nici prea îndrăgostită, nici prea prea, nici foarte foarte, cum se zice la țară… și deși eu m-am simțit tot timpul bine în pielea mea și am reușit să mă bucur de ce aveam, fără să râvnesc la ce aveau alții,  nu simțeam că trăiesc cu adevărat. Și atunci aveam chef de scris, mă cufundam în texte faine.

Deci ca să clarificăm în ce perioadă sunt acum, de nu scriu nimic…

Am scris vreo două săptămâni la un articol despre ceva ce am urât toată viața și sunt absolut sigură că nu sunt singura care simte și gândește în modul ăsta despre subiect. Frate-mio de exemplu, e unul dintre ei, da’ ăluia nu-i pasă de ce crede lumea și ca atare, se exprimă. E o excepție, pentru că multă lume joacă în continuare în hora asta, că “așa e frumos, așa se face, așa am fost crescuți”. Și am fost sinceră, și am argumentat, și a fost totul ca o ușurare așa, ca o spovedanie. M-am gândit să împărtășesc ideea cu soțu’, într-una din discuțiile noastre despre nimic -proastă idee, nici că se mai întâmplă- mi-a demontat complet entuziasmul. A început cu -First World Problems. Și apoi că, neavând un dialog cu cineva, să pot purta o discuție naturală, firească, umană, ci doar editând un text rece despre subiect, o să par fițoasă, cu probleme existențiale și cu aere, când de fapt eu nu sunt așa. Și că aș putea să-mi jignesc prietenii, care fac gestul din respect și o oarecare simpatie, dacă nu dragoste.

No, și atunci am lăsat articolul în drafts. Nu sunt sigură că are dreptate și în general sunt căpoasă când vine vorba de o părere personală în care chiar cred. Dar am acceptat că, la un anumit nivel, asta ar putea să jignească pe cineva la care țin, că de ăia pe care i-am vazut de două ori în viață nu-mi pasă. Da’ nu l-am șters, nu l-am ars ș-am aruncat cenușa în lac (Michigan, desigur), îl țin acolo pentru perioada când o să fiu și mai liberă spiritual și mai slobodă la gură. Și atunci o să scriu unul și despre oamenii zgărciți cu care m-am intersectat în viața mea. Pff, urâtă specie. Trebuie pedepsiți cumva, trebuie făcuți de rușine, puși în genunchi în colțul camerei, pe boabe de porumb. În primul rând, pentru că generozitatea e unul din cele mai frumoase atitudini umane ever, nimic pe lumea asta nu-ți dă o satisfacție mai mare decât să fii generos cu cei din jurul tău și nu înțeleg cum unii mojici se pot lipsi de sentimentul ăsta. Și în al doilea rând, pentru că, din experiența personală, zgârcenia materială înseamnă aproape întotdeauna și zgârcenie sufletească.

Citesc ce-am scris mai sus și mi-am dat seama că n-am zis nimic, doar am tastat niște propoziții fără să transmit nimic, fără vreo idee, fără o concluzie și fără vreo noimă. Pe genul “Dragă jurnalule”. Pare că am fumat ceva și apoi m-am pus pe scris. Dacă v-am plictisit teribil până acum, zic să nu mai continuați că e din ce în ce mai rău, oricum.

Deci ce vroiam să spun… că e foarte fain să răzi. Pff ce fain îi! Nu?

Pentru că a fost o abundență de Stand-up Specials pe Netflix- în care ai ocazia să vezi un maraton de comedy shows și să râzi pănă mori- mi-am întărit și mai tare convingerea că umorul e vital. Pentru o viață sănătoasă, consumați umor în mod regulat și în cantitate mare. I-am văzut pe toți- Seinfeld, Margaret Cho, Dave Chapelle, Chris Rock, Gad Elmaleh, Kevin Hart, Louis C.K, Ricky Gervais, Ali Wong, Aziz Ansari. Și încă mulți alții. Pe toți! Ce fericire să râzi! E una din micile plăceri ale vieții, doar că nu e mică, e imensă.

M-am gândit toată viața că nu-mi place nimic mai mult pe lumea asta, decât să râd. Nimic! Nu sunt și n-am fost niciodată interesată să creez umor, doar să-l consum. Dap, sunt o consumatoare. Îmi plac atât de mult oamenii cu simțul umorului, încât n-aș vrea să mă înconjor decât de ei. A ajuns să fie o corvoadă conversația, dialogul, interacțiunea de scurtă sau lungă durată cu cineva care n-are o replică amuzantă, care nu vede ironia situaților și cel mai rău, căruia trebuie să-i explici glumele. Nu mai pot cu ei. Ce nefericiți trebuie să fie cei care nu sunt în stare să guste umorul. Sau cei care cred că sunt haioși și așteaptă să râzi la imbecilitățile lor plicticoase. Și dacă n-ai chef să mai joci teatrul stupid cu HaHaHa, pentru că știi că sărmanul crede că a fost funny, tot tu ești o constipată cu un băț în cur.

Umorul e una din cele mai atractive calități la o persoană. Pentru că, fără să fie evident, simțul umorului necesită istețime, are nevoie de un IQ ridicat, vine la pachet cu o minte brici, n-am întâlnit niciodată un tip prostovan, da’ haios. Când eram mai mică, treceam cu vederea un dialog cu un om cu glume proaste, pe care doar el le înțelegea și care avea și pretenția să râzi la ce zice. Acum nu mai am. E primul semn că ar trebui să fug mâncând pământul.

Se spune că fie ai umor, fie n-ai. Eu sunt de părere că simțul umorului mai trebuie și cultivat, la fel ca orice altă aptitudine. De ce părinții nu-i învață pe copii de mici ce înseamnă o glumă bună? Sau cât de mișto e să fii autoironic, să faci cele mai bune glume la adresa ta ori să dai o replică funny când o situație e tensionată? Pe mine nu m-au învățat ai mei cum să fac o glumă savuroasă sau mai ales cum să înveți să te simți confortabil făcând o glumă la adresa ta. Am învățat târziu ce mișto e să știi să râzi de tine, ce eliberator. În schimb m-au trimis la ore de pian… Greeeeat!

O să am grijă ca ai mei copii să știe ce înseamnă simțul umorului și să învețe să privească viața cu umor.

Iar mie, te rog Doamne, dă-mi lângă mine doar oameni haioși, că m-au terminat constipații, plicticoșii și cei care spun la sfârșitul replicilor “am glumit”.  Amin.

 

 

 

 

You may also like

Leave a Comment