Home Personal American Stories

American Stories

written by Raluca November 25, 2017

Întotdeauna m-au fascinat poveștile de viață, poate ăsta e și unul din motivele pentru care mă lipesc aproape instantaneu de persoanele care au avut un traseu existențial măcar interesant, dacă nu incredibil, care s-au zbătut să reușească, care au căzut de atât de multe ori, că au și uitat cum e să stea în picioare.  Experiențele fabuloase, vicisitudinile, dificultățile și obstacolele ne transformă, fără să vrem, în niște ființe foarte mișto. Nu neapărat istorisirea lor, ci efectul pe care ele le-au avut asupra noastră, ca indivizi, ăla e special. Și mie îmi plac poveștile. Punct. Orice fragment sau perioadă, orice decizie și orice eveniment major din viața mea trebuie să fie o poveste. Câteodată și întâmplările mai puțin fericite parcă mă salvau de la realitate când le transformam într-o poveste. Sau o poveste sau mai bine să nu fie deloc. Hăndrălăul vieții mele îmi reamintește sistematic, că “NU TOTUL E O POVESTEEE PE LUMEA ASTA”. Ma rog, un trist…

 

De trei ani de zile de când m-am mutat aici, am auzit atâtea întâmplări fascinante, cât n-am auzit toată viața. Sigur că e și contextul de asemenea natură, suntem mulți -diferiți ca și background, tradiții, obiceiuri, cultură- și am format un melting pot nebun, în care fiecare și-a pus pus amprenta mai mult sau mai puțin. Viața nu bate filmul aici, îl depășește cu mult. Deși toți din jurul meu iau ca atare faptul că America zilelor noastre e formată din straturi de străini veniți de-a lungul timpului, eu încă rămân cu gura căscată la istorisirile legate de emigrare, mi se par fantastice.

Cel mai amuzant a fost acum câteva săptămâni, când am filmat o reclamă la O’Hare și au angajat șase actori pentru două zile de filmare. Ne-am întânit dimineața la locație și pe măsură ce ajungeau, unul câte unul și vedeau restul grupului, le apărea acel zâmbet ironic și complice. Nu trebuia să aducem argumente și nici să explicăm amuzamentul, toți știam motivul: dorința angajatorului de a crea diversitate în marketarea produsului. Sigur că asta se caută, să reușești să te adresezi egal, tuturor cetățenilor acestei tări, fără să ții cont de culoare sau etnie. Dar clientul ăsta n-a încercat deloc să fie smooth cu alegerile, așadar am fost doi albi, doi asiatici și doi African Americans. Diversitate ca diversitate, dar în pauzele dintre filmări,  discuțiile au alunecat și pe panta background-ului fiecăruia, atunci să vezi nebunie culturală. Ben- din tată irlandez și mamă poloneză, Xiaoxi- din mamă coreeancă și tată japonez, Hui- din tată american și mamă chinezoaică, Shatima- din tată African American și mama namibiancă, Lamar- din tată zambian și mamă mulatră americancă și eu româncă- din părinți români … Deci cum așa?

 

Apropos de emigranți, musai să vă împărtășesc o poveste auzită recent. Pe cât de incredibilă, pe atât de reală. O familie de rromi din România -mamă, tată și doi copii mici- se hotărăște să emigreze în USA. Instinctul a fost să scriu frumos și elevat că duceau o existență precară, dar mi-am dat seama că nu asta vroiam de fapt să spun, ci că aveau o viață de căcat, deși munceau amândoi. Sigur că n-au fost primii și nici ultimii care vin aici în speranța unui trai mai bun, dar parcursul mi s-a părut fascinant.

Au plecat din România în iunie și au ajuns în America în august. Au traversat trei țări, au fost jefuiți în Mexic, una din călăuzele plătite nu și-a mai ținut promisiunea să-i ajute să înainteze, s-au rătăcit, au fost fugăriți de un grup dubios când erau super aproape de graniță și din fuga aia nebună, decât să scape copilul mic din brațe, au ales să lase în urmă unul din cele doua bagaje cu care rămăseseră.

După ce, în sfârșit au ajuns pe tărâm american, și-au dat seama că n-au nicio șansă să se angajeze vreodată pentru că nu au acte și nu știu o boabă de engleză. Și-au luat un avocat și cu ajutorul lui au cerut azil, motivând că țiganii sunt discriminați în România, că n-au aceleași drepturi și oportunități și caută egalitate și respect… Și pentru că, din 1994, US chiar are un program ce oferă, bazat pe dovezi și surse credibile, atât protecție refugiaților, cât și azil celor persecutați în țara lor, ai noștri au primit Greencard. Părinții s-au apucat de lucru, un copil e la grădiniță, celălalt la școală, piticii vorbesc deja bine engleză și au toată viața înainte să facă ce vor din ea.

Morala? Minunile nu se întâmplă pur și simplu, câteodată dai o tură și prin Iad înainte. Acum, serios, lăsând la o parte orice fel de prejudecăți am avea legat de subiect, pe mine m-a impresionat foarte tare curajul și determinarea oamenilor ăstora. Poate mi-au și câștigat simpatia prin faptul că cel care mi-a detaliat viața lor, mi l-a descris pe tată de o politețe, modestie și bun simț cum rar a văzut. Pe mine m-a inspirat treaba asta. Bravo lor!

 

Dar prima poveste fantastică m-a lovit imediat după ce m-am mutat aici. E și cea care m-a afectat și impresionat cel mai mult, poate pentru că protagonista e prietena mea și vrei, nu vrei, totul devine personal. P. e o blondă superbă, înaltă de nu se mai termină, cu piele perfectă și ochii mari albaștri. Ne-am cunoscut acum trei ani de zile, la un fel de seminar de orientare organizat de cei care urmau să ne devină agenți. M-am pus lângă ea, recunosc, atrasă de spiritul estetic pe care l-am detectat din prima, dar și cumva de aerul serios pe care-l afișa, deloc specific americanilor. Iar eu eram încă o mică comunistă constipată, așa că m-am gândit că e genul meu de om. Mai târziu am aflat că aerul acela serios -pe care nu-l mai are de mult de altfel- era de fapt rezultatul deciziei de a pleca din religia odioasă în care a trăit toată viața. Și asta se întâmpla chiar înainte să ne cunoaștem. Aproape un an de zile de consiliere psihologică i-a trebuit ca să strângă destul curaj, încredere și stimă de sine să părăsească LLC.  Avea 34 de ani când, împreună cu șotul și cu cei trei copii ai lor, au decis că vor o altă viață, după ce au adunat prea multe frustrări, depresie, sentimente de vină și de neacceptare.

Laestadian Lutheran Church este considerată cea mai mare mișcare laestediană cu peste 160.000 de membri, cei mai mulți trăiesc în USA, Finlanda și Suedia. E o religie cu o imagine foarte proastă, atât în Finlanda, cât și in Statele Unite și totuși supraviețuiește și chiar se extinde de la an la an. Să fii limitat la maximum într-o țară în care ți se cultivă de mic curajul,  respectul de sine, dreptul la decizie, la opinie, libertatea de exprimare și de afirmare, este o anomalie teribilă.

P. s-a născut în această religie și nici nu și-a închipuit că o să poată s-o părăsescă vreodată la cât de maniaci, acaparatori și răzbunători sunt practicanții. Mă rog, i-am înjurat destul amândouă, n-are rost să vi-i mai bălăcăresc și vouă. Ci aș vrea să vă spun cum a trăit ea până acum patru ani, născută și crescută în America. Că poate nimeni nu-și apreciază cu adevărat familia și libertatea.

Nu a avut nicodată TV acasă, n-a avut voie la cinema, n-a văzut filme sau seriale, cu excepția unor desene animate copilă fiind. Nu avea voie să se înscrie la niciun sport individual sau de echipă, nu avea voie să se machieze sau să se vopsească, actoria, modelingul sau orice meserie care-ți gădilă orgoliul erau interzise. Sexul înaintea căsătoriei, metodele de contracepție și orice muzică sunt considerate păcate grave. Toate astea în 2017 în USA! Și totuși, copiii sunt trimiși să învețe la școli normale, în care ceilalți colegi își serbează zilele de naștere, au sleepovers, participă la consursuri de debate, fac cel puțin două sporturi, ascultă muzică și au tot felul de hobby-uri specifice vârstei. Aici intervin și de aici încep majoritatea dramele personale ale acelor tineri din cult, oricât de îndoctrinați ar fi acasă și în cadrul bisericii, copii își doresc mai mult, își doresc să fie în echipa de volei, să participe la piesele de teatru organizate la școală, să o asculte pe Taylor Swift.

Nimeni n-ar avea probabil nimic să-i reproșeze religiei în sine, fiecare trăiește cum vrea și adoptă ce stil de viață crede că i se potrivește, aici nimeni nu te judecă pentru că ești diferit. Problema e că foarte mulți dintre membrii sunt de fapt nefericiți de existența lor și aproape toate mamele din comunitate se confruntă cu depresie severă, având în medie 7, 8 copii și nicio altă viață în afara bisericii și a creșterii copiilor în spiritul în care au fost și ele la rândul lor crescute. Multe încalcă normele bisericii și-și fac rost de anti-depresive, neavând nicio altă cale să deal with all that shit. Și totuși stau. Nu pleacă. N-au curajul să se desprindă. P. a făcut-o.

L-a cunoscut pe viitorul ei soț adolescentă fiind, în cadrul adunărilor bisericii și când familiile au văzut că se plac cât de cât, i-au căsătorit imediat. A avut poate noroc că D. era și el un răzvrătit ca și suflet, altfel nu apucam s-o cunosc niciodată. Îmi aduc aminte că-mi povestea ce a însemnat facultatea pentru ei- doi dintre copii i-au avut cât erau studenți- și cât de cruntă a fost absolvirea ei în sine. Și îmi mai aduc aminte că la prima întâlnire doar amandouă, mă întreba cum de vorbesc așa de bine engleză, eu fiind doar de câteva luni aterizată în Chicago. I-am explicat că engleza se învață destul de temeinic la școală în România, că toți tinerii vorbesc o engleză decentă, plus tot felul de factori care te ajută să-ți dezvolți vocabularul, ca de exemplu filmele americane care nu sunt dublate în română, ci au subtitare.  -Tu realizezi că eu pot să număr pe degete filmele văzute de mine toată viața? -a adăugat ea, sinceră și amuzată… Am concluzionat amândouă că are cam mult de recuperat…

Ne vedem o dată la câteva luni la masă, e haioasă, știe să asculte, nu dă sfaturi decât dacă îi sunt cerute, râd de ea tot timpul că n-a țipat niciodată la copiii ei, cică “I’m not a yeller”. Cum naiba să ai doi băieți și o fată, mari fiind toți trei și să nu zbieri măcar o dată de să tremure pereții?  Lucrează două zile pe săptămână ca și dentistă, merge la castinguri, are Roku, Amazon, HBO și Netflix, își duce copiii la meciuri și antrenamente, pentru că da, acum copiii practică câte 2 sporturi fiecare și… e mult mai normală și mai echilibrată decât mulți din cunoscuții mei care n-au trecut nici prin 10 la sută din cât a trecut ea.  P. e acum definiția unei mame cool.

 

În timp ce mă pregăteam să scriu despre viața ei deloc obișnuită, am dat peste “One Of Us”, un documentar marca Netflix, despre trei femei Hasidic Jews din New York, care, tinere fiind, decid să părăsească comunitatea lor ultra-Ortodoxă. M-a șocat cât de mult semăna totul cu viața prietenei mele, același refuz absolut de a accepta modernitatea culturală, socială, comportamentală, aceeași atitudine oribilă când unul din membrii bisericii decidea să părăsească secta. Ne aducem și acum aminte cum, la puțin timp după ce a făcut publică plecarea lor și noi ieșeam deja împreună, circula prin comnunitate o poză cu noi două și despre care se comenta că P. poartă o rochie scumpă și participă la petreceri deocheate. Eram la un eveniment caritabil destul de constipat, unde, din respect pentru cauza socială, toată lumea adoptase un stil vestimentar mega conservator.

 

Viața e cum ți-o faci. Și frica e cel mai mare dușman, frica dărâmă visuri și calcă în picioare planuri. Singurii oameni împliniți pe care îi știu s-au luat cu ea la trântă și n-am auzit de unul care a pierdut lupta.

 

 

You may also like

Leave a Comment