Home Personal Pinch Me

Pinch Me

written by Raluca July 5, 2022

Înainte să postez articolul ăsta, site-ul îmi cere să îl integrez într-o categorie, am dat click la Personal și apoi mi s-a strâns stomacul. Dar cât de personal!! Poate prea personal. Prea doar al meu. Am decis că n-are rost să-l public, mai bine îl țin pentru mine și pe ăsta. Să mă îngropați naibii cu toate însemnările și fițuicile extrem de personale. Da, acolo sunt psihologic și sentimental, că ce am acum e atât de magic, de fragil, de firav și de valoros, că mai bine să nu scriu nimic despre asta ca nu cumva să demitizez treaba. O sclifosită… doar nu sunt nici prima, nici ultima care a făcut un copil, toți părinții își adoră copiii și în principiu nu-i pasă nimănui de încă o mamă îndrăgostită de propriul plod. Așa că, dacă deja te agasează gândul că tre’ să citești niște siropoșenii, acum e momentul potrivit să închizi. Cu plăcere.

Garth Brooks are un documentar pe Netflix despre viața lui, nu m-am uitat la el neapărat ca un fan, că nu sunt -deși încă ascult din când în când pe repeat “Ask me how I know”- ci ca să-l descopăr efectiv. Pentru mulți americani e un zeu, un God al muzicii country, au crescut cu el, au dansat la balurile de absolvire pe muzica lui, momente importante din viața lor s-u derulat pe un background al lui Brooks, mai mult decât atât cică e The best-selling American solo artist of all time. Adică omul e o legendă și eu nu știam nimic despre el, decât că e gras, îmbrăcat prost tot timpul (eu tot superficială, da) și că are niște șlagăre de astea country. Dar cum se întâmplă deseori în viață, ești surprins plăcut de câte unul de ăsta care nu-ți spune mare lucru la prima vedere. Pe scurt, mi-a plăcut tare documentarul, iar el e așa, pe gustul meu, asumat, veritabil, dar și arogant și modest în același timp -yeap, that doesn’t make any sense-

Și vorbește de fetele lui la un moment dat, cum i-au schimbat copiii percepția asupra vieții, care până atunci însemna doar muzică “When they hand that child to you, this Earth stops and starts spinning the other way. It’s the first time in your life that you understand everything”.

Cum să zici ceva așa de fain? Mă rog, e fain doar dacă rezonezi și tu cu asta de fapt. Altfel, e pompos și plicticos și prea metaforic și din ciclul -hai lasa-ne măi country boy, du-te și mai compune o baladă-

Dar așa mișto e descrierea sentimentului! E parcă prima oară când vezi cu ochii clari totul! Adică nu mai e nimic de interpretat, de cântărit, everything makes sense chiar dacă universul tău e dat peste cap fără să te pregătească cineva pentru asta. Mai ales dacă ești genul ăla de persoană care nu trăiește ca o plantă ca să meargă la o pedichiură o dată la 2 săptămâni, de 2 ori pe an în câte un concediu, să stea toată ziua să mai cumpere lucruri nefolositoare și care în principiu e mult mai interesată de iarba verde a altora decât să se preocupe să și-o ude pe a ei. Poate aveai tot felul de lupte interioare pe subiecte de genul: Unde mergem și dacă mergem undeva după moarte, Dacă îți sunt vreodată bunătatea și generozitatea dezinteresată răsplătite sau e doar o treabă de asta de împlinire și bucurie personală, Dacă totul se plătește în viață sau e ceva ce spun oamenii când n-au ce spune, Dacă există destin scris sau e un amalgam de întâmplări fără noimă care duc la un traseu sau altul al vieții, etc. Ee, io zic că după ce-ți pun asistentele odrasla în brațe, îți dai seama că e singurul lucru care makes sense pe lume, care-ți merită gândurile, întrebările, frământările și luptele interiore, nothing else.

Ce îndrăgosteli, ce reușite profesionale, ce călătorii, ce experiențe de viață?? Porcării, nimicuri insignifiante și senzații de astea de duzină. Motherhood!!! Motherhood is the shit! Motherhood is the best hood. Copiii sunt cevaaaaa, adică ceva ce nu pot să descriu nici dacă aș scrie despre asta așa încontinuu timp de 6 luni. No, io așa simt. Am zis, n-am dat cu parul- ar zice nea’ Gicu de la Simeria. Dacă așa sâmt, așa sâmt. Ideea e că am prietene care au dubii legat de asta, nu că nu își iubesc copiii, dar că ăsta nu e chiar the best hood din lume, că e un mix de sentimente, că le e și dor de viața de dinainte de copii, că le lipsește să fie egoiste și să le pese doar de ele și de plăcerile proprii. Și e mișto că suntem diferiți și vedem lucrurile în nuanțe sau chiar la poluri total opuse.

 

Merg la același stilist de aproape 9 ani, de când m-am mutat în US. Yessy s-a născut aici dar părinții lui au emigrat din Mexic doar cu vreo 10 ani înainte, vorbește fluent ambele limbi, motiv pentru care clientela lui are dintotdeauna reprezentante ale comunitații latino. Gravidă fiind și pălăvrăgind pe scaunul lui cât timp mă vopsea, îmi spunea că are o clientă după mine care vine direct după La Cuarentana. Când i-am spus că habar n-am ce înseamnă asta, mi-a povestit de cele 6 săptămâni ale femeii de după naștere. E o tradiție respectată cu sfințenie chiar și în US în familiile de emigranți din Mexic și alte țări din America Latină și care, pe scurt, descrie perioada de lăuzie de 40 de zile în care mamei nu i se cere să facă absolut nimic decât să aibă grijă de ea și de nou-născutul ei. Nu gătește, nu face cumpărături, nu face curățenie, nu merge la salonul de coafură, nu duce copiii mai mari la școală sau la activități, nu e implicată decât în relația cu new born-ul familiei. Sigur că asta e posibil doar la ei, unde nu doar bunica și soacra ajută proaspăta mamă, dar mătușile sunt veșnic prezente, verișorii se comportă ca frații, au un spirit de ăsta de solidaritate deja faimos. Așa că tot ce trebuie the new mom să facă e să se concentreze pe alăptat, să doarmă ziua, să mănânce bine, să se odihnească, să se bucure de bebe și el de ea.

E pe genul “It takes a village”, care e frumos și emoționant și adevărat în unele situații. Dar mi s-a părut foarte funny un reel al uneia dintre gagicile de la BigLittleFeelings zilele trecute pe Instagram – “I keep hearing that it takes a village to raise a child.  Sooo… do they just show up? Or… is there a number I call?”

Cam așa e. Adică it does take a village, da’ nu iei un număr de ordine de la secretariat și depui o cerere pentru the village, ci ar cam trebui să sară el. La mexicani e cumva o lege nescrisă, la americani e în general opusul acestei situații. Bunicii sunt part time grandparents, mult mai preocupați să facă la bătrânețe ce n-au făcut în tinerețe, să călătorească, să meargă în croazierele alea îngrozitoare, să facă yoga, decât să crească nepoți. Sigur, eu vorbesc de variantele extreme, că mai sunt și excepții de ambele păți și mai sunt multe situații în care ajutorul e moderat dar e cât trebuie, adică îl simți, te salvează de multe ori și nici nu te simți invadată în propria casă.

Mă rog,  sar de la una la alta. Dar concluzia acestei inserții e că l-am lăsat să povestească, am pus tot felul de întrebări și apoi am tras concluzia că e ridicol să nu ieși din casă 6 săptămâni,  că e o tradiție învechită, o practică deloc modernă și care efectiv nu-și are locul și sensul în zilele noastre. Am fost amuzată de întreaga practică, dar eram cumva și contrariată și răzvrătită că de ce e mama redusă la un singur statut și că se așteaptă de la ea să fie mamă eroină.

Am declarat sus și tare că viața mea o să meargă înainte, că eu pot și alăpta dar și primii prieteni în vizită, că pot face niște cumpărături, că pot băga un brunch și copilul să doarmă lângă mine la restaurant, poate chiar pot merge la o audiție în toată perioada asta. Și el era în asentimentul meu total, că na, chiar dacă e gay și a și stat în preajma femeilor toată viața, tot e bărbat și e relativ detașat de o situație de genul ăsta . Făcea și mișto de ele săracele că ies ca niște vampiri din casă după 40 de zile și că nici nu-i de mirare că intervine depresia în condițiile astea.

Apoi a venit și clipa mult-așteptată, s-a născut iubițica, am dus-o acasă după două zile și n-am ieșit din casă aproape deloc timp de 6 săptămâni. Atât am avut de zis. Trageți voi concluziile.

Ba nu le trageți, că mă explic eu. Păi unde să ies? Și de ce să ies? Da’ n-aveam nici timp și nici chef și nici dorință și nici nimic! Și oricum nu puteam s-o las cu nimeni și să plec că mi se părea că-mi las juma’ de suflet acasă. Mă uitam la ea cum doarme și jeleam ca o babă terminată, că nu-mi venea să cred că-i a mea.  Așa că pe mine nu m-a obligat nimeni să fac La Cuarentana, am făcut-o de bunăvoie și nesilită de nimeni și acum uitându-mă în urmă, mi se pare că a fost și foarte special timpul ăla. E o perioadă care nu mai revine, o trăiești o dată și adio, nu e ceva ciclic. Și n-a fost doar despre nopți nedormite și legănat frenetic, ci chiar a fost despre acel bonding despre care se tot povestește.

Am fost cu ea la pediatru pentru prima vizită la vreo 3 zile după naștere, apoi am avut o obligație de familie, cumnata mea a avut baby-shower-ul când Gemma avea 3 săptămâni (să tot fi lipsit 2 ore acasă) și apoi am mai ieșit din casă după exact șase săptămâni, aveam programate headshots noi -că na, nu se aștepta nimeni să vină o pandemie și să paralizeze tot-

Dar puteam liniștită să nu ies din casă chiar vreo 8 săptămâni… ideea e că nu poți efectiv să judeci alte mame până nu ești tu însăți una.

Am postat așa de rar pe Instagram toată perioada asta! Și când o făceam,  foloseam și foarte puține hashtags, că nu mă interesa nici engagement-ul, nici la câți oameni ajungea postarea și nici să-mi cresc numărul de followers. Eu cred că fac pe contul meu personal exact ce se spune să nu faci, deci s-ar putea, așa încet încet,  să-l omor în loc să-l cresc. Dar ce vroiam să zic de fapt e că folosesc des #PinchMe și #HappinessIsHomemade, nimic nu mi s-a părut mai bine concluzionat, mai frumos spus, mai perfect și mai adevărat în ceea ce mă privește, să mă ciupească naibii cineva!

Gemma are 2 ani și jumatate, s-a născut pe un frig năpraznic , la început de Ianuarie. M-am dus la spital într-o vineri dimineață, că doar ce altceva ai de făcut într-un weekend geros când tu ești o balenă. Am decis să pun povestea aici abia acum pentru că am simțit că m-am bucurat suficient de intimitatea detaliilor și sentimentului matern și acum sunt cumva împăcată cu mine însămi să împărtășesc experiența. I took it all in, cum s-ar spune.

Și nu doar de asta, dar și pentru că abordarea nașterii e diferită față de cea din România și mi s-a părut foarte interesantă. Sper să vi se pară și vouă. Nu cred totuși că cineva are timp să citească nuvele, așa că o integrez într-un articol separat și vă povestesc cum am născut, cum decurge aici procedura pentru metoda de delivery aleasă și cum am trăit eu întreaga experiență.

-To Be Continued-

 

You may also like

Leave a Comment