Home Personal Despre curaj și ură la 30 de ani

Despre curaj și ură la 30 de ani

written by Raluca March 1, 2016

La 30 de ani am curaj. Am mai mult curaj ca niciodată, am curaj să visez nebunii, să le demontez, apoi să le clădesc din nou, am curaj să renunţ pentru că aşa-mi dictează inima, am curaj să dovedesc că iubirea se poate transforma în prietenie într-un mod nepremeditat, dar mai ales că prietenia se poate transforma în iubire în cel mai derutant mod. Am curaj să alerg în toate direcţiile, să amân răspunsurile, am curaj să refuz, deşi stiu că “nu se cade”, am curaj să urlu în gura mare că pumnii îndesaţi în plexul celuilalt nu suuuuuunt competiţie, iar complimentele nu sunt demers PR-istic, am curaj să mut munţii… De fapt, cred că frica ne ţine captivi, prizonieri în spatele propriei noastre priviri, frica ratării şi a nereuşitei e teribilă. Cineva spunea că, dacă porneşti plin de curaj, forţe nevăzute îţi vor veni în ajutor…no, le aştept, să vinaaa!!

La vârsta asta, pot să spun, fără să mă intereseze că o să sune a discurs şablon, că am o dragoste sinceră şi nealterată faţă de viată şi de oameni, dar că am câteva lucruri pe care le urăsc din toţi rărunchii.

Urăsc cand aud că ar trebui să salvăm aparenţele. De ce naiba să le salvăm?? Eu cred că ar trebui asasinate, regulile snoabe ar trebui omorâte, e singurul mijloc prin care ne mai putem salva, singurul mijloc prin care ne-am abate puţin de la turmă, în sfârşit am alege să mergem pe o cărare nebătătorită. La capitolul aparenţe, dispreţul nesfârşit merge şi către limbajul de rumeguş barbar, stereotipic, englezit, îl urăăăăsc…şi urăsc şi oamenii care-l folosesc, personaje derizorii, false si contrafăcute.

Ahaa… si mai urăsc ceva, urăsc oamenii răi, accept cu resemnare prostia, decât să iert răutatea…oamenii răi sunt ca nişte fructe searbede, care nu au ceva specific, nici nu aduc a ceva anume şi care par insipide, produse de seră, sunt nişte suflete care-şi au rădăcinile în aer: nefericitele! Jean Cocteau nu bătea câmpii, săracul, “Îmi pare aşa ciudat c-avem atâta vreme pentru ură, când viaţa nu-i decat o picătură…”. Pentru un gând pozitiv, un gest caritabil, un sfat bun, pentru empatie sau pentru încurajări n-au timp, dar ei gasesc toată disponibilitatea din lume pentru ură. Omul rău se hrăneşte din stinghereala şi bunul simţ al celorlalţi şi gaseşte în ele îndemnul de a fi rău şi cu alte prilejuri. Ura îmbătrâneşte sufletul şi consumă cantităţi preţioase de energie, de fapt n-am auzit până acum de oameni răi cărora să le fi mers bine până la capăt, aşa că, vorba Laurei “să moară!” LOL

Nu cred că există om care să nu aibă un regret, oricat de mic şi de indecis, fie că-l recunoaşte, fie că nu, şi se spune că e lipsă de înţelepciune să nu ai regrete pentru nimic din trecut. Acum, la 30 de ani, spun cu mâna pe inima că, dacă aş începe de la capăt, aş lua, cu voluptate, aceleaşi decizii…ele m-au transformat în omul care sunt astăzi, firav, dar puternic.

La 30 de ani mă simt…bogată. Bogată pentru că sunt sănătoasă, pentru că am prieteni cum n-are nimeni pe lumea asta, pentru că fac ceea ce-mi place şi mai şi câştig din asta, pentru că teribilismul s-a transformat în siguranţă de sine, pentru mi-am găsit identitatea, pentru că nu mi-am compromis valorile, pentru că mă simt iubită….Vârsta de 30 de ani are un parfum aparte…

You may also like

Leave a Comment